Sandibelle

  Bădişor depărtişor, Nu-mi trimite-atâta dor… Nu-mi trimite, trimite-mi. Sunt tristă, nu sunt tristă. Te cert, nu te cert. Vino, poţi să nu vii. Iată, mi-am pus în vers gândul, şi poţi să nu mai vii. Am spus lucrul, şi s-a risipit, a umplut ca un cântec lumea. Aşa te-am pedepsit, că nu vii şi că-mi trimiţi doar dorul : te-am prefăcut în cântec.

   Ne cunoaştem de 19 ani.

   •…şi totuşi, domnişoara Sandra nu se prea împacă cu vârsta asta… Ce bine era în clasele primare – de exemplu – când se credea cea mai frumoasă – pentru că aşa se cred toţi copiii când sunt mici, într-un elan individualist cum nu se poate de… firesc. Acum e conştientă că panta propriei frumuseţi nu mai e una ascendentă. Gata. Se trage o linie dură. 19 ani…

   •Mult timp am crezut că în spatele ochilor căprui migdalaţi – înconjuraţi de cele două linii violete – nu se poate ascunde decât un eu melancolic, un suflet făcut pentru alţi sori, alte mări, alte meleaguri… Nici părul ei şaten, nici fruntea gânditoare, ori buzele subţiri nu sunt făcute să atragă privirea oricui. Poate doar eu am înţeles…

   •Sandra nu crede în „suflete-pereche”; e convinsă totuşi că oricine trebuie să-şi găsească aici, pe pământ, iubirea. Dar uneori dragostea durează trei ani… ştie bine asta.

   •Trecuse de mult vremea în care credea că e nemuritoare şi când o însoţea pe bunica la înmormântări unde a văzut ea că mai multă lume se adună în jurul acelui om bătrân lăudat şi bocit, palid şi stafidit, înconjurat de lumânări. Dar mirosul sufocant al florilor, tristeţea şi lacrimile celorlalţi nu ajungeau până la ea, căci norii jucăuşi ai cerului senin, verdele crud al pădurii în care obişnuia să meargă dimineaţa, erau martorii unei veşnice tinereţi. În sat se tot vorbea de femeia care s-a aruncat în fântână pentru că nu mai putea să îndure bătrâneţea, apoi, la scurt timp, de un bărbat – în puterea vârstei – găsit de copii spânzurat, în pod. Şocant… Atunci a aflat că se poate muri şi altfel…

   •Stăteam amândoi întinşi pe iarbă. Eu încercam să ignor – cel puţin pentru câteva clipe – casele, dealurile, copacii şi tot ce cuprindea linia orizontului, în afară de cerul senin, şi-mi imaginam că fac baie într-o piscină imensă. Sandra era neliniştită, agitată. De fapt, aşa a fost ea mereu când se gândea la şcoală: cu durere de cap, cu stress, plus câte şi mai câte alte probleme imaginate… Poate mi-a fost milă de ea, poate m-am înduioşat doar la gândul că aş putea fi în aceeaşi situaţie, aşa că… m-am oprit din jocul meu – pe care unii l-ar putea considera stupid – şi am încercat s-o liniştesc. Am apelat – aşa cum fac adeseori – la una dintre învăţăturile prinse din lecturile mele, fără să-i spun, evident, că tocmai îl citisem pe Nietzsche şi aveam proaspete în minte ideile marelui gânditor. Pentru că mulţi se îndoiesc de scriitori, de filosofi şi de cărţi, în general. I-am spus să-şi  strige cât poate de tare nemulţumirea în faţa copacilor, a frunzelor, a florilor de pe câmp. Să se vaite, să ţipe şi, la sfârşit, să le vadă reacţia. Îi va răspunde poate doar ecoul… Ce-i pasă naturii de indivizi? Şi atunci a împrumutat ea însăşi din calmul şi liniştea dimprejur.

by Anca Sănduloiu

—> link

      

      

         Într-o filă a jurnalului meu, datată 15 mai 2007, recitesc: spune-mi, ce faci tu acum? eu mă pregătesc să merg la şcoală. Te sărut din zbor şi peste timp! Sunt convinsă că mulţi scriu (sau, cel puţin, îşi imaginează) astfel de mesaje pentru cel/cea care le va fi iubit/ă. E vorba de o anume fascinaţie în faţa necunoscutului idealizat… Te mai gândeşti că şi Celălalt are o familie, o casă, prieteni, amintiri şi, deşi (încă) nu-L cunoşti, poţi fi sigur de faptul că undeva respiră, trăieşte! Şi, în lipsă de altceva, te agăţi de certitudinea asta - în aparenţă banală – care stârneşte în tine entuziasmul. Dar idealismul nu se opreşte din momentul în care ai impresia că L-ai găsit.

          Tu, care te-ai uitat în ochii mei fără să ştii că [...]. De ce nu ţi-ai  uitat şi inima? nu te-aş fi lăsat să o iei înapoi…

fraţii de atunci, soţii din viitorul închipuit

 Cu mult timp în urmă, pe când mă aflam în vacanţă la bunici [...]. Era una dintre acele duminici de vară în care soarele îşi răspândea razele lui monotone făcând ca toate lucrurile să pară lipsite de interes, iar timpul avea o răbdare uriaşă, ucigătoare . Imaginaţia mă ajuta totuşi şi găseam diferite moduri de a mă distra – fie şi singură. De clasicul joc cu păpuşile niciodată nu m-am plictisit. Apoi mai erau: leagănul făcut de bunicul, căţelul Rex, dealul, pietrele albe ce scânteiau în întuneric, grădina (în care plantam legume tocmai culese, frunze, flori fără rădăcini, seminţe de pepene pe un sol nu întocmai prielnic). Şi am ieşit la poartă şi am stat pe băncuţă aşteptând să treacă cineva pe drum asupra căruia să-mi îndrept atenţia. Deodată am zărit o căruţă în care stăteau doi copii (băiat şi fată), foarte aproape unul de celălalt. Sunt, pesemne, fraţi – mi-am spus atunci gândindu-mă poate la vârsta fragedă pe care şi ei o aveau. Râsetele lor se apropiau din ce în ce mai mult, pe măsură ce căruţa înainta, dar bucuria acestora mă sfida căci îi priveam cu nişte ochi plini de invidie şi atunci, dezamăgită, mi-am spus în sine: “Eu nu mă voi căsători niciodată! Pentru că nu am frate”.

         La sfârşitul fiecărei zile, când întregul ei trup îşi cerea dreptul la fireasca odihnă, se lăsa uşor pe pat, închidea ploapele grele şi de îndată îi apăreau dinainte pagini întregi, scrise cu o elocvenţă neînţelasă în lumea asta, dar care – acolo – nu se abăteau de la nicio regulă a logicii ori a înţelegerii omeneşti. Deşi făcea mari eforturi să înţeleagă cuvintele încâlcite şi pline de non-sens, continua să citească şi se întreba – în timpul vreunei pauze – cum e posibil să-şi dea seama că visează. Dacă ar fi acordat prea multă atenţie acestui lucru – conştientizarea actului de a visa – ştia clar că s-ar fi aflat în primejdie. O teamă venită de nu-se-ştie-unde era primul semn al fericitului nostru instinct de autoconservare. De fapt, îşi aducea aminte că data trecută – când a făcut marea greşeală de a-şi păstra luciditatea – acel necunoscut ce lua treptat diferite înfăţişări, nu a întârziat să apară. „Odată cu suprimarea propriei tale temeri, Celuilalt – sursa actuală a neliniştii – îi va fi frică” îşi spunea adeseori iar şirul de halucinaţii continua până dimineaţa. Atunci îşi lua din nou haina de bătrână octagenară pe care numai din puterea Obişnuinţei reuşise cât de cât s-o accepte.