Eu nu mă voi căsători niciodată!

fraţii de atunci, soţii din viitorul închipuit

 Cu mult timp în urmă, pe când mă aflam în vacanţă la bunici [...]. Era una dintre acele duminici de vară în care soarele îşi răspândea razele lui monotone făcând ca toate lucrurile să pară lipsite de interes, iar timpul avea o răbdare uriaşă, ucigătoare . Imaginaţia mă ajuta totuşi şi găseam diferite moduri de a mă distra – fie şi singură. De clasicul joc cu păpuşile niciodată nu m-am plictisit. Apoi mai erau: leagănul făcut de bunicul, căţelul Rex, dealul, pietrele albe ce scânteiau în întuneric, grădina (în care plantam legume tocmai culese, frunze, flori fără rădăcini, seminţe de pepene pe un sol nu întocmai prielnic). Şi am ieşit la poartă şi am stat pe băncuţă aşteptând să treacă cineva pe drum asupra căruia să-mi îndrept atenţia. Deodată am zărit o căruţă în care stăteau doi copii (băiat şi fată), foarte aproape unul de celălalt. Sunt, pesemne, fraţi – mi-am spus atunci gândindu-mă poate la vârsta fragedă pe care şi ei o aveau. Râsetele lor se apropiau din ce în ce mai mult, pe măsură ce căruţa înainta, dar bucuria acestora mă sfida căci îi priveam cu nişte ochi plini de invidie şi atunci, dezamăgită, mi-am spus în sine: “Eu nu mă voi căsători niciodată! Pentru că nu am frate”.