problematic

You are currently browsing the archive for the problematic category.

- Să te feresti de apă… îi spuse Tudor.

- Da… n-o să mai beau de acum încolo decât whisky. Ei, ce zici? Ti-am oferit toate datele, toată colectia Rebus… zise Val. Unde e Olga?

- S-ar putea ca ea să nici nu fi existat, spuse Amzulescu, după câteva clipe de liniste, când parcă se auzeau gândurile tuturor din cameră. Sau să existe, dar într-un alt secol. Cunoasteti teoria cu cutele timpului? Timpul, care curge într-o singură directie… si e ireversibil – cum stim cu totii -, are niste meandre în curgerea, (p. 346) prelungirea aceasta a lui. Nu că s-ar întoarce, nu există întoarcere, dar… undeva face o buclă. Si se întâmplă ca oameni care trăiesc în epoci diferite să se atingă din cauza acestei bucle, având pentru câteva clipe… zile, luni, sentimentul că sunt contemporani. Deodată, s-a terminat bucla, si fiecare se pomeneste aruncat în secolul respectiv, păstrând amintiri vagi despre celălalt… si rămânând cu senzatia unei neîmpliniri…(p. 347)

(Trei dinti din fata, Marin Sorescu)

  Bădişor depărtişor, Nu-mi trimite-atâta dor… Nu-mi trimite, trimite-mi. Sunt tristă, nu sunt tristă. Te cert, nu te cert. Vino, poţi să nu vii. Iată, mi-am pus în vers gândul, şi poţi să nu mai vii. Am spus lucrul, şi s-a risipit, a umplut ca un cântec lumea. Aşa te-am pedepsit, că nu vii şi că-mi trimiţi doar dorul : te-am prefăcut în cântec.

   Mă tot întrebam zilele astea dacă să vă împărtăşesc şi vouă, dragilor, câteva dintre împrejurările-experienţele cu care mă confrunt de o lună încoace. Şi… am ajuns la concluzia că nu, nu ar fi cel mai potrivit. Şi nu pentru că sunt eu egoistă şi vreau să ţin totul pentru mine, ci pentru că tare mă tem ca nu cumva domniile voastre să îi judece aspru pre cei ce cu voie ori fără de voie au greşit, iară ei, nu vor putea să dezmintă o astfel de consemnare, nebăgând vreodată de seamă că am îndrăznit a-i păstra astfel în conştiinţă.

   Aşa că nu veţi rata mare lucru dacă nu vă voi prezinta modul haios în care se desfăşoară anumite cursuri din mediul… universitar (?)

   În fond, cum să nu fii uimit şi să nu priveşti cu neîncredere un expert al comunicării  atunci când îţi spune clar şi răspicat: “Orice act de comunicare se aseamănă cu mulsul oilor”?! Cel puţin, unui intelectual adevărat, caracterizat prin naturaleţe şi sinceritate, nu-i va fi greu să exprime o idee, fie ea cât de complicată, căci cuvintele îl vor căuta, şi nu invers, vor curge adică ordonate unul din celălalt, printr-un ”canal”, aidoma procesului de mai sus pomenit.

   Sau … când aceeaşi somitate te asigură că fiecare mamă face copiilor (ei) filosofie. Ce-i drept, fără să le-o spună într-un moment anume, “mă, acuma facem filosofie”, ba chiar, fără ca ele însele să-şi dea seama de acest lucru… îţi propui atunci – dacă te asemeni cât de cât cu subsemnata, căci altminteri nu mi-aş îngădui să generalizez aici – îţi propui deci, să te documentezi asupra acelor reacţii fiziologice care se produc de îndată ce o nouă idee care ţi se pare strălucită îţi ”deschide ochii” învăluiţi până atunci de povara ochelarilor de cal… Chiar aşa, dacă tot am ajuns aici, fac publică această curiozitate, poate mă va dumiri vreodată cineva: atunci când “ţi se face pielea găinii” (ţin să precizez: exclusiv din motivul enunţat mai sus), înseamnă că spiritul tău vibrează, că e “mângâiat” regăsindu-şi poate un eu demult pierdut, regâsindu-ţi tu însuţi acea identitate pe care te străduieşti neîncetat s-o afli???

  În atenţia  studenţilor care sunt îndrumaţi la cursul de “Etnologie şi folclor” de către profesorul X: să-şi închidă mobilul, că altfel… altfel…!!!

   La curs. Sună telefonul. Profesorul, întrerupt din al său discurs, ţinut cu o elocvenţă remarcabilă, uşor surpins de soneria intempestivă, îşi păstrează totuşi calmul şi, pe un ton blajin, îi transmite vinovatului: “Data viitoare când va mai suna, să-l bagi undeva şi, dacă sună şi de-acolo, va fi vai de tine”. Ceilalţi studenţi, uimiţi şi nemaştiind cum să-şi ascundă zâmbetele, alţii râzând pur şi simplu … Proful: “De ce râdeţi? E ceva de râs? Ce-am zis?”. Studenţii: “Păi…păi”. Unul mai curajos, se ridică şi îi spune :”Sensul cuvintelor dvs. e încărcat de conotaţii… nu putem să nu râdem”. Profesorul: “Ce? Am spus eu cuvântul <fund>? Cum e posibil? Eu, ditamai profesoru’ universitar, să spun (ori să mă gândesc la) aşa ceva?!” . Studenţii sunt pe jos de râs. “Dar intenţia (ce-i drept, camuflată) de a creea râsul, tonul dvs. peiorativ…”, adăugă acelaşi tânăr, într-o ultimă încercare de a susţine cauza tuturor. “Ho mă, că aveţi şi voi dreptate, dar am vrut să fac mişto de voi”. :)) 

  Şi iată cum inconcordanţa dintre ceea ce (n)am vrut să fac şi rezultatul acţiunii mele, această contradicţie de care vorbea îndrăgitul nostru profesor de Filosofia comunicării – mi-a jucat feste şi v-am spus, de fapt, câte ceva… (subliniez, numai o parte minusculă). 

întrebare

     Dacă Morel îl minte pe Jupian şi, acesta din urmă se preface că plouă, se comportă ca şi cum ceea ce i-a spus M. e adevărat, ba chiar îl sprijină cu o idee care să întărească neadevărul, asta înseamnă că şi J. îşi are partea sa de vină – pentru că, în fond, minte la rândul lui?!

   Ne cunoaştem de 19 ani.

   •…şi totuşi, domnişoara Sandra nu se prea împacă cu vârsta asta… Ce bine era în clasele primare – de exemplu – când se credea cea mai frumoasă – pentru că aşa se cred toţi copiii când sunt mici, într-un elan individualist cum nu se poate de… firesc. Acum e conştientă că panta propriei frumuseţi nu mai e una ascendentă. Gata. Se trage o linie dură. 19 ani…

 

   •Mult timp am crezut că în spatele ochilor căprui migdalaţi – înconjuraţi de cele două linii violete – nu se poate ascunde decât un eu melancolic, un suflet făcut pentru alţi sori, alte mări, alte meleaguri… Nici părul ei şaten, nici fruntea gânditoare, ori buzele subţiri nu sunt făcute să atragă privirea oricui. Poate doar eu am înţeles…

           

   •Sandra nu crede în „suflete-pereche”; e convinsă totuşi că oricine trebuie să-şi găsească aici, pe pământ, iubirea. Dar uneori dragostea durează trei ani… ştie bine asta.

           

   •Trecuse de mult vremea în care credea că e nemuritoare şi când o însoţea pe bunica la înmormântări unde a văzut ea că mai multă lume se adună în jurul acelui om bătrân lăudat şi bocit, palid şi stafidit, înconjurat de lumânări. Dar mirosul sufocant al florilor, tristeţea şi lacrimile celorlalţi nu ajungeau până la ea, căci norii jucăuşi ai cerului senin, verdele crud al pădurii în care obişnuia să meargă dimineaţa, erau martorii unei veşnice tinereţi. În sat se tot vorbea de femeia care s-a aruncat în fântână pentru că nu mai putea să îndure bătrâneţea, apoi, la scurt timp, de un bărbat – în puterea vârstei – găsit de copii spânzurat, în pod. Şocant… Atunci a aflat că se poate muri şi altfel

 

   •Stăteam amândoi întinşi pe iarbă. Eu încercam să ignor – cel puţin pentru câteva clipe – casele, dealurile, copacii şi tot ce cuprindea linia orizontului, în afară de cerul senin, şi-mi imaginam că fac baie într-o piscină imensă. Sandra era neliniştită, agitată. De fapt, aşa a fost ea mereu când se gândea la şcoală: cu durere de cap, cu stress, plus câte şi mai câte alte probleme imaginate… Poate mi-a fost milă de ea, poate m-am înduioşat doar la gândul că aş putea fi în aceeaşi situaţie, aşa că… m-am oprit din jocul meu – pe care unii l-ar putea considera stupid – şi am încercat s-o liniştesc. Am apelat – aşa cum fac adeseori – la una dintre învăţăturile prinse din lecturile mele, fără să-i spun, evident, că tocmai îl citisem pe Nietzsche şi aveam proaspete în minte ideile marelui gânditor. Pentru că mulţi se îndoiesc de scriitori, de filosofi şi de cărţi, în general. I-am spus să-şi  strige cât poate de tare nemulţumirea în faţa copacilor, a frunzelor, a florilor de pe câmp. Să se vaite, să ţipe şi, la sfârşit, să le vadă reacţia. Îi va răspunde poate doar ecoul… Ce-i pasă naturii de indivizi? Şi atunci a împrumutat ea însăşi din calmul şi liniştea dimprejur.

iubitului

anca31 iubitului
by Anca Sănduloiu

—> link

      
      

         Într-o filă a jurnalului meu, datată 15 mai 2007, recitesc: spune-mi, ce faci tu acum? eu mă pregătesc să merg la şcoală. Te sărut din zbor şi peste timp! Sunt convinsă că mulţi scriu (sau, cel puţin, îşi imaginează) astfel de mesaje pentru cel/cea care le va fi iubit/ă. E vorba de o anume fascinaţie în faţa necunoscutului idealizat… Te mai gândeşti că şi Celălalt are o familie, o casă, prieteni, amintiri şi, deşi (încă) nu-L cunoşti, poţi fi sigur de faptul că undeva respiră, trăieşte! Şi, în lipsă de altceva, te agăţi de certitudinea asta - în aparenţă banală – care stârneşte în tine entuziasmul. Dar idealismul nu se opreşte din momentul în care ai impresia că L-ai găsit.

          Tu, care te-ai uitat în ochii mei fără să ştii că [...]. De ce nu ţi-ai  uitat şi inima? nu te-aş fi lăsat să o iei înapoi…

aşa-i vedeam eu pe acei fraţi în viitor: ca soţ şi soţie

fraţii de atunci, soţii din viitorul închipuit

   

 Cu mult timp în urmă, pe când mă aflam în vacanţă la bunici [...]. Era una dintre acele duminici de vară în care soarele îşi răspândea razele lui monotone făcând ca toate lucrurile să pară lipsite de interes, iar timpul avea o răbdare uriaşă, ucigătoare . Imaginaţia mă ajuta totuşi şi găseam diferite moduri de a mă distra – fie şi singură. De clasicul joc cu păpuşile niciodată nu m-am plictisit. Apoi mai erau: leagănul făcut de bunicul, căţelul Rex, dealul, pietrele albe ce scânteiau în întuneric, grădina (în care plantam legume tocmai culese, frunze, flori fără rădăcini, seminţe de pepene pe un sol nu întocmai prielnic). Şi am ieşit la poartă şi am stat pe băncuţă aşteptând să treacă cineva pe drum asupra căruia să-mi îndrept atenţia. Deodată am zărit o căruţă în care stăteau doi copii (băiat şi fată), foarte aproape unul de celălalt. Sunt, pesemne, fraţi – mi-am spus atunci gândindu-mă poate la vârsta fragedă pe care şi ei o aveau. Râsetele lor se apropiau din ce în ce mai mult, pe măsură ce căruţa înainta, dar bucuria acestora mă sfida căci îi priveam cu nişte ochi plini de invidie şi atunci, dezamăgită, mi-am spus în sine: “Eu nu mă voi căsători niciodată! Pentru că nu am frate”.

oldwomanreading600 231x300 bătrâna hai nă         La sfârşitul fiecărei zile, când întregul ei trup îşi cerea dreptul la fireasca odihnă, se lăsa uşor pe pat, închidea ploapele grele şi de îndată îi apăreau dinainte pagini întregi, scrise cu o elocvenţă neînţelasă în lumea asta, dar care – acolo – nu se abăteau de la nicio regulă a logicii ori a înţelegerii omeneşti. Deşi făcea mari eforturi să înţeleagă cuvintele încâlcite şi pline de non-sens, continua să citească şi se întreba – în timpul vreunei pauze – cum e posibil să-şi dea seama că visează. Dacă ar fi acordat prea multă atenţie acestui lucru – conştientizarea actului de a visa – ştia clar că s-ar fi aflat în primejdie. O teamă venită de nu-se-ştie-unde era primul semn al fericitului nostru instinct de autoconservare. De fapt, îşi aducea aminte că data trecută – când a făcut marea greşeală de a-şi păstra luciditatea – acel necunoscut ce lua treptat diferite înfăţişări, nu a întârziat să apară. „Odată cu suprimarea propriei tale temeri, Celuilalt – sursa actuală a neliniştii – îi va fi frică” îşi spunea adeseori iar şirul de halucinaţii continua până dimineaţa. Atunci îşi lua din nou haina de bătrână octagenară pe care numai din puterea Obişnuinţei reuşise cât de cât s-o accepte.

      08 avanpremiera copy71 235x300 o dezolantă sporovăială                    

Să dăm timpul înapoi cu numai câteva săptămâni. Observăm, în curtea şcolii, la orele 7 dimineaţa, printre sute de elevi, un grup format din Roxy, Alteţa, Maria şi Petra. Cu toţii avem emoţii, indiferent că suntem mai mult sau mai puţin pregătiţi, doar urmează examenul de matematică. Fiecare dintre noi, spre a ne depăşi temerile, uzăm fie de locvacitate, fie adoptăm o poziţie stană-de-piatră, contemplându-i pe ceilalţi ori agăţându-ne privirea de un punct fix, aflat undeva în depărtare; străini cu totul de forfota şi agitaţia din jurul nostru.

Am ales acest moment nu pentru că este unul singular în ceea ce priveşte relevanţa pe care o are cu privire la egoismul de care e stăpânit omul – în general – Nu,  nici pe departe! ci, pentru că vreau să arăt – de altfel, nimic senzaţional – că atenţia celor din jurul nostru este (aproape) maximă atunci când vorbim despre… Ei. Înţeleg, şi sper că şi voi veţi îngădui asta, faptul că atunci când ai de susţinut o probă de bac şi starea ta afectivă îţi este perturbată, atunci deci…  ai şi intenţia de a comunica/împărtăşi impresiile (de dinainte de examen) numai că… rezultatul este – de cele mai multe ori – o dezolantă sporovăială.

Nici eu nu ştiu exact de ce am simţit nevoia să le enumăr pe cele patru personaje de mai sus, ele pot îmbrăca diferite caractere-nume-nuanţe. Aşa că nu voi mai prezenta – aşa cum am plănuit la-nceput – scurte dialoguri între aceşti figuranţi – spre a nu vă răpi timpul preţios ci, voi încerca să rezum direct concluzia. De fiecare dată când îţi începi frazele/propoziţiile folosind cuvinte precum : „Mie (îmi place să…)”, „Eu (cred că)”, „(După) mine…” ş.a. ideile tale nu vor avea nicio valoare în ochii Celorlalţi. În cel mai fericit caz îţi vor da impresia că te-au ascultat (sincer) dar, repet, e doar o părere. Imediat, mintal, vor face analogia cu propria lor situaţie aşa că – într-un astfel de caz – nu vă aşteptaţi nici măcar la vreun proces de empatie din partea lor. Iar, o altă variantă ar fi să treacă brusc la alt subiect, nelăsându-te să continui ce ai de spus. Ştiţi, aşa cum era Ilie Moromete prezentat în cel de-al doilea volum : „îi lua  altul vorba din gură fără niciun respect, şi el lăsa fruntea în jos şi nu mai zicea nimic”. Trebuie să recunosc, aici depinde şi de cât de impunător eşti (într-ale conversaţiei).

De curând, v-am spus că „n-o să mai vedeţi la mine” dar nu m-am referit la faptul că voi părăsi blogosfera – deşi ar fi o idee minunată. Ei, cu ocazia asta, m-am hotărât să-i  lămuresc pe unii. Am vrut să spun– offf, mă comport de parcă toată lumea ar şti sau, ar trebui să fie la curent cu tot ce zace în căpşorul meu – că, pe viitor, voi evita să mai scriu într-un astfel de stil personal, că voi încerca – va fi doar un exerciţiu – să realizez acea înălţare a spiritului dobândită prin obiectivare (de care vorbea Maiorescu). Va fi poate dificil.

 În orice caz, am să vă rog un singur lucru: nu ţineţi seama de tot ce am îndrugat mai sus. Alegeţi numai ce vă place. Am vrut [doar] să fac un exerciţiu de sporovăială şi sper că veţi continua să aveţi încredere în MINE. (Conform teoriei expuse ci-dessous ar trebui să vă speriaţi de acest „mine” ca dr***’ de tămâie. Deci?)

lilith 150x150 un fel de Lady LilithCâteodată se concentra să observe cu mare atenţie diversele detalii exterioare din jurul ei: covorul roşu cu ciucuri deşiraţi şi murdari, cana de ceai primită cadou, rochia simplă ce lăsa să i se vadă genunchii albi, şi chiar privirea tinerei ce-o urmărea din partea cealaltă a oglinzii. Era doar un exerciţiu. În acele momente trebuia să se mire de aceste obiecte cu care, de altfel, se obişnuise, să se bucure că i se oferă ocazia – imaginată – de a reveni în trecut. Atâţia ani! – îşi spunea, şi era conştientă că timpul se oprise numai pentru ea. Putea să cerceteze, să scotocească prin toate sertarele, să-şi revadă rudele, prietenii care, probabil, în astfel de condiţii ar fi fost cu toţii cristalizaţi (?)   

 Se arăta adeseori nemulţumită de creaţiile neopostmoderniste ale unor tineri poeţi. Atât de departe de viziunea echilibrată întâlnită la marii clasici, atât de abstracte… Opera nu mai are un scop moral. Iar moralitatea e văzută ca pe o carte uzată şi prăfuită din magazia unui anticar.

Alteori… scria file de jurnal şi se autoanaliza dintr-o perspectivă oarecum obiectivă. Era proaspăt studetă la Facultatea de Litere din Bucureşti, mulţumită că şi-a îndeplinit un vis, iar şirul de speranţe nu se încheia aici, cu siguranţă.  

 

« Older entries