Să dăm timpul înapoi cu numai câteva săptămâni. Observăm, în curtea şcolii, la orele 7 dimineaţa, printre sute de elevi, un grup format din Roxy, Alteţa, Maria şi Petra. Cu toţii avem emoţii, indiferent că suntem mai mult sau mai puţin pregătiţi, doar urmează examenul de matematică. Fiecare dintre noi, spre a ne depăşi temerile, uzăm fie de locvacitate, fie adoptăm o poziţie stană-de-piatră, contemplându-i pe ceilalţi ori agăţându-ne privirea de un punct fix, aflat undeva în depărtare; străini cu totul de forfota şi agitaţia din jurul nostru.
Am ales acest moment nu pentru că este unul singular în ceea ce priveşte relevanţa pe care o are cu privire la egoismul de care e stăpânit omul – în general – Nu, nici pe departe! ci, pentru că vreau să arăt – de altfel, nimic senzaţional – că atenţia celor din jurul nostru este (aproape) maximă atunci când vorbim despre… Ei. Înţeleg, şi sper că şi voi veţi îngădui asta, faptul că atunci când ai de susţinut o probă de bac şi starea ta afectivă îţi este perturbată, atunci deci… ai şi intenţia de a comunica/împărtăşi impresiile (de dinainte de examen) numai că… rezultatul este – de cele mai multe ori – o dezolantă sporovăială.
Nici eu nu ştiu exact de ce am simţit nevoia să le enumăr pe cele patru personaje de mai sus, ele pot îmbrăca diferite caractere-nume-nuanţe. Aşa că nu voi mai prezenta – aşa cum am plănuit la-nceput – scurte dialoguri între aceşti figuranţi – spre a nu vă răpi timpul preţios ci, voi încerca să rezum direct concluzia. De fiecare dată când îţi începi frazele/propoziţiile folosind cuvinte precum : „Mie (îmi place să…)”, „Eu (cred că)”, „(După) mine…” ş.a. ideile tale nu vor avea nicio valoare în ochii Celorlalţi. În cel mai fericit caz îţi vor da impresia că te-au ascultat (sincer) dar, repet, e doar o părere. Imediat, mintal, vor face analogia cu propria lor situaţie aşa că – într-un astfel de caz – nu vă aşteptaţi nici măcar la vreun proces de empatie din partea lor. Iar, o altă variantă ar fi să treacă brusc la alt subiect, nelăsându-te să continui ce ai de spus. Ştiţi, aşa cum era Ilie Moromete prezentat în cel de-al doilea volum : „îi lua altul vorba din gură fără niciun respect, şi el lăsa fruntea în jos şi nu mai zicea nimic”. Trebuie să recunosc, aici depinde şi de cât de impunător eşti (într-ale conversaţiei).
De curând, v-am spus că „n-o să mai vedeţi la mine” dar nu m-am referit la faptul că voi părăsi blogosfera – deşi ar fi o idee minunată. Ei, cu ocazia asta, m-am hotărât să-i lămuresc pe unii. Am vrut să spun– offf, mă comport de parcă toată lumea ar şti sau, ar trebui să fie la curent cu tot ce zace în căpşorul meu – că, pe viitor, voi evita să mai scriu într-un astfel de stil personal, că voi încerca – va fi doar un exerciţiu – să realizez acea înălţare a spiritului dobândită prin obiectivare (de care vorbea Maiorescu). Va fi poate dificil.
În orice caz, am să vă rog un singur lucru: nu ţineţi seama de tot ce am îndrugat mai sus. Alegeţi numai ce vă place. Am vrut [doar] să fac un exerciţiu de sporovăială şi sper că veţi continua să aveţi încredere în MINE. (Conform teoriei expuse ci-dessous ar trebui să vă speriaţi de acest „mine” ca dr***’ de tămâie. Deci?)
