08 avanpremiera copy71 235x300 o dezolantă sporovăială                    

Să dăm timpul înapoi cu numai câteva săptămâni. Observăm, în curtea şcolii, la orele 7 dimineaţa, printre sute de elevi, un grup format din Roxy, Alteţa, Maria şi Petra. Cu toţii avem emoţii, indiferent că suntem mai mult sau mai puţin pregătiţi, doar urmează examenul de matematică. Fiecare dintre noi, spre a ne depăşi temerile, uzăm fie de locvacitate, fie adoptăm o poziţie stană-de-piatră, contemplându-i pe ceilalţi ori agăţându-ne privirea de un punct fix, aflat undeva în depărtare; străini cu totul de forfota şi agitaţia din jurul nostru.

Am ales acest moment nu pentru că este unul singular în ceea ce priveşte relevanţa pe care o are cu privire la egoismul de care e stăpânit omul – în general – Nu,  nici pe departe! ci, pentru că vreau să arăt – de altfel, nimic senzaţional – că atenţia celor din jurul nostru este (aproape) maximă atunci când vorbim despre… Ei. Înţeleg, şi sper că şi voi veţi îngădui asta, faptul că atunci când ai de susţinut o probă de bac şi starea ta afectivă îţi este perturbată, atunci deci…  ai şi intenţia de a comunica/împărtăşi impresiile (de dinainte de examen) numai că… rezultatul este – de cele mai multe ori – o dezolantă sporovăială.

Nici eu nu ştiu exact de ce am simţit nevoia să le enumăr pe cele patru personaje de mai sus, ele pot îmbrăca diferite caractere-nume-nuanţe. Aşa că nu voi mai prezenta – aşa cum am plănuit la-nceput – scurte dialoguri între aceşti figuranţi – spre a nu vă răpi timpul preţios ci, voi încerca să rezum direct concluzia. De fiecare dată când îţi începi frazele/propoziţiile folosind cuvinte precum : „Mie (îmi place să…)”, „Eu (cred că)”, „(După) mine…” ş.a. ideile tale nu vor avea nicio valoare în ochii Celorlalţi. În cel mai fericit caz îţi vor da impresia că te-au ascultat (sincer) dar, repet, e doar o părere. Imediat, mintal, vor face analogia cu propria lor situaţie aşa că – într-un astfel de caz – nu vă aşteptaţi nici măcar la vreun proces de empatie din partea lor. Iar, o altă variantă ar fi să treacă brusc la alt subiect, nelăsându-te să continui ce ai de spus. Ştiţi, aşa cum era Ilie Moromete prezentat în cel de-al doilea volum : „îi lua  altul vorba din gură fără niciun respect, şi el lăsa fruntea în jos şi nu mai zicea nimic”. Trebuie să recunosc, aici depinde şi de cât de impunător eşti (într-ale conversaţiei).

De curând, v-am spus că „n-o să mai vedeţi la mine” dar nu m-am referit la faptul că voi părăsi blogosfera – deşi ar fi o idee minunată. Ei, cu ocazia asta, m-am hotărât să-i  lămuresc pe unii. Am vrut să spun– offf, mă comport de parcă toată lumea ar şti sau, ar trebui să fie la curent cu tot ce zace în căpşorul meu – că, pe viitor, voi evita să mai scriu într-un astfel de stil personal, că voi încerca – va fi doar un exerciţiu – să realizez acea înălţare a spiritului dobândită prin obiectivare (de care vorbea Maiorescu). Va fi poate dificil.

 În orice caz, am să vă rog un singur lucru: nu ţineţi seama de tot ce am îndrugat mai sus. Alegeţi numai ce vă place. Am vrut [doar] să fac un exerciţiu de sporovăială şi sper că veţi continua să aveţi încredere în MINE. (Conform teoriei expuse ci-dessous ar trebui să vă speriaţi de acest „mine” ca dr***’ de tămâie. Deci?)

Acasă, după trei săptămâni de stat în capitală… De-acum începe adevărata vacanţă. Curtea de Argeş= aer curat, linişte, verde şi oarecum monotonie; dimineaţa şi seara – răcoare. Numai după masa e puţin mai cald. Şi Adrian a scris despre oraşul nostru. Obişnuit cu astfel de condiţii binefăcătoare, ajuns în Bucureşti şi văzând, la întâmplare, pe stradă, un ins cu obrajii fragezi, te întrebi cum e posibilă minunea asta, cu un aer închis, sufocant, infernal şi plin de praf?!

 Azi. Refăcut fişă biblioteca municipală (după un an de pauză: ruşine mie!). Dacă acum doi ani am avut o tentativă (eşuată numai după primele 100 de pagini) de a citi În căutarea timpului pierdut  de Marcel Proust, ei bine, acum m-am hotărât să izbutesc şi cu lectura asta. Unii spun că e indicat să citeşti opera - alcătuită din cele 6 volume (Swann, La umbra fetelor în floare, Guermantes, Sodoma şi Gomora, Captiva. Fuga, Timpul regăsit) în acronie. Să vedem. Până una-alta am de terminat Mă numesc Roşu al lui Orhan Pamuk şi Căderea adertisingului şi ascensiunea PR-ului.

De ce mă roagă prietenii, tocmai pe mine, să le recomand “cărţi bune şi interesante şi frumoase”? Oare ei nu ştiu că mie-mi plac TOATE cărţile?! (exagerez, desigur).  Îmi amintesc cum cineva, o fostă colegă, mi-a spus: “Eu nu vreau să citesc decât ceva care să mă facă să mă simt bine, numai cărţi care să nu mă plictisească, să fie pe sufletul meu”. Ce să mai zic? părerea ei, nu mă bag. Unii oameni sunt iremediabili.  Când Eliade încuraja să nu fi influenţat de ceea ce citeşti, ci să încerci să iei la cunoştinţă de cât mai multe opere, cu obiectivitate – ca într-un proces verbal -, o făcea tot prin intermediul lecturii. Aşa că rămâne la atitudinea voastră.

   sandys lovesshadow1 206x300 Loves Shadow                                                                                                                 

             

         “I Looked and saw your eyes

         In the shadaw of your hair

         As a traveler sees the stream

         In the shadow of the wood;

         And I said, ‘My faith heart sighs

         Ah me! To linger three,

         To drink deep and dream

         In that sweet solitude.”

       

 Dante Gabriel Rossetti, “Three Shadows”

lilith 150x150 un fel de Lady LilithCâteodată se concentra să observe cu mare atenţie diversele detalii exterioare din jurul ei: covorul roşu cu ciucuri deşiraţi şi murdari, cana de ceai primită cadou, rochia simplă ce lăsa să i se vadă genunchii albi, şi chiar privirea tinerei ce-o urmărea din partea cealaltă a oglinzii. Era doar un exerciţiu. În acele momente trebuia să se mire de aceste obiecte cu care, de altfel, se obişnuise, să se bucure că i se oferă ocazia – imaginată – de a reveni în trecut. Atâţia ani! – îşi spunea, şi era conştientă că timpul se oprise numai pentru ea. Putea să cerceteze, să scotocească prin toate sertarele, să-şi revadă rudele, prietenii care, probabil, în astfel de condiţii ar fi fost cu toţii cristalizaţi (?)   

 Se arăta adeseori nemulţumită de creaţiile neopostmoderniste ale unor tineri poeţi. Atât de departe de viziunea echilibrată întâlnită la marii clasici, atât de abstracte… Opera nu mai are un scop moral. Iar moralitatea e văzută ca pe o carte uzată şi prăfuită din magazia unui anticar.

Alteori… scria file de jurnal şi se autoanaliza dintr-o perspectivă oarecum obiectivă. Era proaspăt studetă la Facultatea de Litere din Bucureşti, mulţumită că şi-a îndeplinit un vis, iar şirul de speranţe nu se încheia aici, cu siguranţă.  

 

300px snspa siglasvg2 150x150 Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative        SNSPA – Comunicare şi Relaţii Publice este facultatea la care voi fi studentă începând cu luna octombrie. Astfel, în dorinţa de a mă informa şi mai mult cu privire la  acest domeniu, am descoperit blogul unei studente în anul II la FCRP care – într-unul din posturile cu privire la această facultate –  rezumă perfect părerea celor care nu au idee “cu ce se mănâncă” Relaţiile Publice : “multe capete încuiate au impresia că R.P. se referă la ăia de răspund la telefon pentru a-ţi da informaţii”. Aici aveţi şi restul articolului. Şi acum, părerea unui cunoscut de-al meu: “Atât de prost să fii încât să te înveţe să comunici, că tu singur nu eşti în stare”. Pe noi, FCRPiştii ne amuză astfel de observaţii.

        19 iulie – ziua admiterii. Trebuia să fim la ora 7 la Polizu - centrul de examen – şi m-am trezit dis-de-dimineaţă, m-am mai uitat puţin pe nişte eseuri, apoi am pornit la drum. Acum, când ce era mai greu  a trecut, am impresia că nu aveam emoţii dar… cine nu are? Acolo se strânsese o grămadă de lume: proaspăt bacalaureaţi, alţii care optau pentru a doua facultate, părinţi, fraţi, surori, profesori etc   În curte, printre atâţia candidaţi (aproximativ 1200!), pe cine văd eu? Pe Georgiana. Nu ar trebui să mire pe nimeni această reîntâlnire, deşi îmi imaginez că cititorii fideli ai blogului meu vor încrunta sprâncenele bănuitor şi se vor întreba dacă totul a fost o simplă coincidenţă sau poate destinul… Reamintesc că G. e o fată sensibilă, cu un larg orizont cultural, iubitoare de lectură, ea însăţi poetă aflată la început de drum, olimpică naţională (limba şi literatura română). Şi, pe lângă toate astea, viitoarea mea colegă. 

      Parcă nu mai am aceeaşi dispoziţie să croşetez file de jurnal ca atunci când eram în febra examenelor; acum m-aş bucura de vacanţă fără aduceri aminte, fără reconstituiri. Ce a fost, a fost. Nu mai resimt nevoia de a mă elibera de teroare prin scris. Dust in the windAşa că mă voi opri aici.

     Cred că fiecare dintre noi îl traversează cândva- deceniul de geniu. Atunci credem că “numai eu sunt EU” şi că pot, dacă vreau, să fac orice. Huliganism (?)

                                       5 iulie

zorba grecul3 150x150 o manifestare a omului modernDa… voi părăsi oraşelul ăsta liniştit de provincie şi mă voi înarma cu râsul – neutralizator – şi cu…multe amintiri.

Nu demult mi-a reproşat un amic faptul că râd prea mult. I-am răspuns că, probabil, asta e una dintre manifestările omului modern. A făcut nişte ochi mari, gura semi-deschisă şi nu-i venea să creadă că îi pot aduce o astfel de ofensă. Pesemne credea că-l cataloghez drept preistoric sau…? Nu, dragul meu. Îi consider pe toţi contemporanii oameni moderni. Şi, mai degrabă, astfel de oameni poartă însemne ale degradării cu toate că ei se vor evoluaţi.

Aşa că…râd când se râde dar şi când nu se râde, râd când îmi vine să plâng şi râd şi la chestiuni serioase. Trebuie să mă stăpânesc, să camuflez starea asta care e, în fond, o de-râdere, o amară ironie. Pentru că îi intimidez prea mult pe unii şi îi pun la bănuieli pe alţii. Altădată, Alexis Zorba dansa…

                                       

                                        7 iulie

Aud din toate părţile că nu mi-a făcut nimeni niciodată vreo nedreptate şi cred. Dar de sfidat, au  făcut-o din plin! Vreau să vină mâine ziua aceea în care absurdul va fi şi de partea mea. Poetul, ălături, trăsnit stă de soartă,/ Cu nici o schânteie în ochiu-adormit…/ Iar geniu-i mare e-aproape un mit… Ştiu că-l admiri tu, Laura, pe Macedonski…dar mie-mi vine să râd.

 

                                         9 iulie

Mă simt atât de impară cu toate că ştiu bine asta: nu mulţi literaţi înţeleg nostalgia unei limite din ics care tinde spre infinit… Dar ar trebui să fiu eu pe deplin mulţumită că am întâlnit un Cramer, un Gauss ori un Bernoulli? Poate doar o mândrie satisfăcută: ştiu acum că dragostea adevărată galopează în progresie geometrică iar cel mai tolerant mascul e modulul care, de fiecare dată, transformă până şi defectele în calităţi.

Deşi prietenii nu m-au încurajat niciodată, mi-am dorit mult să devin un sistem de ecuaţii liniare omogene şi încă mai sper să reuşesc. Pe lângă avantajul de a fi compatibilă, aş admite cel puţin o soluţie banală. Dar ce ştiu ei despre Ideal

 Îmi cer scuze pentru inconstanţă dar…în momentul de faţă pândesc până şi un surâs.

      Odată cu depăşirea fazei liceului, încep o nouă mini-etapă: vacanţa dinaintea  facultăţii. Sper să profit din plin de ea şi să nu-mi mai irosesc timpul cu tot felul de nimicuri – doar examenul de bacalaureat este o probă de…maturitate, nu-i aşa? Aşa credeam şi eu. Dar, se pare, că lucrurile stau cu totul altfel. Şi când afirm asta mă refer la rezultatele mele şi ale colegilor mei care au susţinut în vara aceasta BAC-ul. Alţii, dacă s-ar afla pe poziţia mea ar afirma: “Nu există dreptate în lumea asta!” sau: “Nu credeam că e posibil ca elevi  nepregătiţi să obţină nota 10 numai chinuindu-se să…copieze!”, dar eu nu mai spun nimic. Sunt doar dezamăgită. Nu de sistemul de învăţământ, de profesorii care – cu voie sau fără voie au admis furtişagul, sau de faptul că trăim în România. Nu! Păcat este că mediocrităţile sunt încurajate!

 

ce? nu vă vine să credeţi? da! toţi ascultăm muzică bună: rock, dance, hip-hop, house, disco, manele etc etc etc. dacă încă nu v-aţi convins, aruncaţi-vă privirea şi mai jos:

anonim: nu toţi ascultă muzică bună
sandibelle: ba daaaaaaaaa ! facem “prinsoare” ? întreabă pe orice animal: “tu asculţi muzică nashpa ?” şi să îmi spui dacă îţi va răspunde UNU singur: da, eu ascult o muzică de kkt şi’mi place

avion.jpg

pentru că era musai să arăt că pot să fac şi eu ceva măreţ, hotărâsem să zbor. dar –  deşi altădată reuşisem şi, uneori chiar fără vreun efort – de data asta izbuteam, în cel mai fericit caz, nişte sărituri uriaşe, trase de păr, inutile, care ar fi dezamăgit pe oricine dacă ar fi fost în aceeaşi situaţie. plecase ori în philadelphia ori în new orleans, oricum…în america şi nu mă mai cunoştea chiar dacă în copilărie avusesem – contrar realităţii – aceeaşi pasiune…

« Older entries § Newer entries »